Scrisoare către părinţii plecaţi la lucru peste hotare
Dacă aţi vizitat acest portal puteţi să vă abonaţi la RSS feed. Mulţumesc pentru vizită!
Intr-o tara mica de tot, numita Moldova, intr-un orasel de pe malul Nistrului erau alaturi unul de altul, daruiau si primeua dragoste, se ridicau la nevoi o famile. Copilulu era cel care cel mai mult profita si se bucura de a avea o familie, de a simti mina puternica a taticului si glasul dulce al mamei.Dar cum s-a dovedit mai tirziu tot acel copil avea sa sufere cel mai mult. Situatia materiala a acelei familii in ochii parintilor era groaznica pe cind pentru copil faptul ca nu avea inghetata in fiecare zi sau nu era dus la scoala cu masina nu era o problema. Atunci la rasarit apare secolul XXI care aduce idea ca banii este valoare de care avem nevioe cel mai mult.Si parintii acelui copil parasesec tarea si pleaca la munca.
Acel copil eram eu in virsta de 12 ani, si acum nu mai era asa ca odinioara. Acum nu mai erau aceleasai timpuri , acum nu mai eram aceeasi eu. Din acea zi intreaga mea existenta s-a transformat intr-o lupta pentru supravetuire la nivel emotional si psihologic. Avind 12 ani m-am trezit fata-n fata cu realitatea rece si dura pentru care pur si simplu nu eram pregatita, pentru ca trebuia sa ma discurc in lucrurile absolut necunoscute pentru mine. Inainte ma asteptau urcusuri atit de grele, iar coborisuri atit de dureroase despre care nu stiam, dar nu-mi vine a crede ca si parintii mei nu stiau despre ele…
Primul lucru cu care m-am confruntat erau lucrurile casnice elementare de care nici habar un aveam.Dar l-am invins.
Apoi fiind eleva eminenta , deseori veneam acasa cu note de 10 si atunci era moment major de descurajare, pentur ca nu era tata care sa se mindreasca cu mine si nu era mama care sa ma incurajeze. A fost greu dar am trecut si peste asta.
Banii pe care ii preimeam de la parinti poate vi se pare banal dar au fost un urcus extrem de greu de invins.
Acesta dura 2-3 zile cind gindurile mele erau ocupate de intrebarea : « Ce pot face eu cu banii acestea », si credeti-ma tentatiile erau foarte mari si absolut ne copilaresti.
Acum am 20 de ani dar…sunt urcusuri pe care desi le-am depasit ,totisi ele au lasat adinci aprente in caracterul si personalitatea mea. Din cauza ca nu am primit atentia necesara la timpul potrivit din partea parintilor mei, acum sunt ca si un burete care indiferent de situatia in care ma aflu cauta atentie.Iar atunci cind acesta atentie nu imi este acortada am impresia ca nimeni nu ma iubeste si pur si simplu ma simt neimportanta.
Parintii sunt cei ce-si apara odrasele sale. In cazul meu stiind ca nu e nimeni care sa ma protejeze involunta in interiorul meu s-a dezvoltat o agresivitate cu care credeam ca ma pot apara singura de cei din jurul meu,
Parintii sunt primii oameni din viata ta carora trebuie sa te supui , si acesta este un proces, care se invata, eu nu am avut parte de acesta si acum imi este foarte greu sa ma supun profesorilor, celor mai mari , lui Dumnezeu sai chiar parintilor. Frica de a ramine singura pina acum este cea care ma insoteste.
Scumpi mei parinti si toti parintii acestui pamint , daca doriti sa aveti copii impliniti , cu o copilarie fericita, si care sa devina oameni cu un caracter integru fiti alaturi de noi , acesta este tot ce ne dorim …
Cristina Nizeica
Loading ...
