“la religia islamica oameni nu se roaga la tot felu de statui sau animale cum ai spus tu”
Nu stiu unde as fi afirmat eu asta si chiar mi se pare o ciudatenie. Ptr ca eu nu cred sa fi afirmat asa ceva. La hindusi si alte religii care se gasesc prin India etc. DA. Dar nu la religia muslima. N-am momentan timpul necesar sa fac o expunere intreaga aici cu privire la parerea mea dar ideea (parerea mea) este ca muslimii nu se inchina la “statui sau animale”. Vezi in ce contesc au fost folosite aceste afirmatii si-ai sa vezi ca nicidecum nu am afirmat eu asa ceva. Ba dimpotriva eu am fost in moschee si n-am vazut umbra de ceea ce spui tu c-am afirmat eu.

Cartea

HOWARD PITTMAN - “Demascand lucrarea celui rau” - tiparita in romaneste in 1993, se poate cauta la Librariab Crestina din Bucuresti, Stefanus. Cauta pe google numele autorului si vei afla mult mai multe depre autor.

PS. Rindurile de mai sus despre Crestinism si Mohamedanism le-am selectionat si eu de pe diverse site-uri cum ar fi Wikipedia.

Sunt crestin, si binenteles ca si eu reflectez asupra celei mai drepte cai spre Dumnezeu. Sa stii ca inclin sa-ti dau dreptate, in privinta multitudinelor de icoane si portrete aflate in bisericile noastre. Un alt semn de intrebare mi-l pun atunci cind enoriasul de rind, trebuie sa faca o seama intreaga de rugaciuni la diferiti sfinti care au rol de intermediari la Bunul Dumnezeu. Nu vad logica. Nu vad de ce trebuiesc aduse acatiste, rugaciuni speciale anumitor sfinti care conform explicatiilor, ei inlesnesc drumul nostru catre Mintuitor, catre Dumnezeu. Ma-ntreb oare, ei la vremea lor, cind au trait pe pamint, la cine s-au rugat sa le inlesneasca drumul catre Mintuitor,catre Dumnezeu?

Binenteles ca nu vreau sa aduc aici critici. Nu e cazul.
Sunt de altfel multe semne de-ntrebare la care nu-i chiar simplu sa raspunzi.

Apoi sa nu uitam ca lui Mohamed i s-a aratat Arhanghelul Gabriel trimis de Dumnezeu. Ori asta spune multe daca privim in plan general. Nu uita ca la rindul lui iudaismul care are legatura cu crestinismul are legatura si cu islamismul: Dumnezeul cel Adevarat.

Asta ca sa nu-ti mai amintesc si de relatia veche de rudenie existenta intre evreii si arabi. Deci toate aceste religii au in primul rind ceva comun. Il recunosc pe Dumnezeu cel Adevarat, pe Creatorul nostru. Insa eu nu vreau sa fortez pe nimeni sa creada in Mintuitor, in Isus, in care eu unul cred pentru ca asa simt si continui sa cred.

Cred in Sfinta Treime si mai cred ca greseli, fie de interpretare, fie cu buna stiinta, sau facut si se fac inca, in toate aceste religii. Cred ca nici una din acestea nu se poate prezenta ca fiind cea mai perfecta inaintea lui Dumnezeu. Asta cred eu.

Creştinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de “creştini”, religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiţia religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepţilor în lume.

Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament.

Cuvântul “creştin” vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu. Cuvântul “Hristos”, în limba greacă Χριστός Christós, “cel uns”, este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Moşiach (arabă مَسيح Masīh).

Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli.

Această religie şi crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel.

Creştinismul, aşadar, îşi are originea la ceea ce pentru credincioşii creştini reprezintă evenimentul şi misterul lui Hristos (adică viaţa, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime).

Creştinismul este pe o poziţie aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul şi iudaismul, din cauza noţiunii specific creştine de Treime, adică “trei persoane de-o unică substanţă”.

Religia creştină cunoaşte şi mărturiseşte trei persoane, sau ipostasuri, ale lui Dumnezeu. În Sfânta Evangelie după Ioan, Iisus însuşi spunea: “Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30), pentru ca mai apoi să menţioneze toate cele trei ipostazuri: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14:26) Se înţelege din acestea, după cum Sfântul Grigore Teologul explică: Cele trei ipostasuri sunt “o singură Fire în trei proprietăţi, inţelegatoare, desăvârşite, existând prin ele însele, deosebite în numar, dar nu deosebite în Dumnezeire” (Sf. Grigorie Teologul, Contra Arienilor si despre sine, 16, Migne, P. G., XXXVI, col. 236 A).

Această formă de triplă manifestare este numită în religia creştină, nefiind însă recunoscută de adepţii iudaismului şi islamismului, Sfânta Treime. Sfânta Treime are în comun Dumnezeirea.

Dumnezeu Tatăl este, în religia creştină, una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, alături de Fiul şi de Sfântul Duh. Dumnezeu Tatăl este nenăscut şi negenerat.
Dumnezeu Fiul este, în religia creştină, una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, alături de Tatăl şi de Sfântul Duh. Dumnezeu Fiul este născut din Dumnezeu Tatăl mai înainte de timp şi întrupat ca om, in timp, din Fecioara Maria, proin adumbrirea lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Dumnezeu Duhul Sfânt este, în religia creştină, una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, alături de Tatăl şi de Fiul. Dumnezeu Duhul Sfânt purcede din Dumnezeu Tatăl (versiunea teologică ortodoxă) şi din Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (versiunea catolică; de aici şi Filioque) (sf. Anselm de Aosta în Despre purcederea Duhului Sfânt: ambele sunt valabile, deşi are prioritate prima, iar a doua versiune nu dăunează cu nimic celei dintâi şi nici credinţei în sine).

- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfinţitor;

- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfinţitor;

- Duhul Sfânt este sfinţitor, dar co-creator, co-mântuitot.

Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: “Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în fiinţă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii şi complet Independent în raport cu orice” întradevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent.

În acelaşi timp această accepţiune a Sfintei Treimi se diferenţiază net şi de viziunea monoteistă a evreiilor nominali, care în 1500 de ani până la Cristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepţiune.

Trinitatea este deci doctrina teologică care afirmă unitatea tainică a celor trei feţe sau ipostaze ale divinităţii (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh) Sfânta Treime, prin care se întruchipează Dumnezeu.

La 28 februarie 380, împăratul Teodosiu I (347-395) a declarat „Credinţa trinitară” drept religie de stat. Primul conciliu de la Constantinopol a confirmat această decizie în luna mai 381. Astfel, toţi cetăţenii Imperiului Roman au fost obligaţi să accepte religia creştină.

Se pot observa remarci condamnatoare şi în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ţinând cont că şi islamul are la bază credinţa monoteistă iudaică şi îl acceptă pe Iisus Cristos drept un profet foarte important la fel ca Moise.

Din acest punct de vedere multi exegeţi susţin că “acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire şi despre viaţa veşnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioşi datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinităţii”.
Învăţătura ortodoxa mărturiseşte ca Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă este întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cele Trei Persoane sunt egale şi consubstanţiale, deosebindu-Se între Ele numai prin însuşirile Lor personale. Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381) a formulat învăţătura despre Duhul Sfint precum urmează: “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care de laTatăl purcede, Cel ce împreuna cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci” (articolul 8 din Simbolul Credinţei).
În rugăciuni, Duhul Sfânt e numit “Împărat ceresc” pe temeiul însuşirilor Lui comune cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. Este numit şi “Mângâietorul”, deoarece El va lua locul Mântuitorului, Care Se va înălţa la cer, spre a rămâne cu Apostolii în veac. Mai este numit şi “Duhul adevărului”, pentru ca El va mărturisi despre dumnezeirea Fiului, cum spune troparul Botezului: “Şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului”.
Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (şi, prin urmare, al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creştin enunţă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relaţie, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină. Credinţa creştină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morţi, se constituie în teologia creştină ca dovadă a acestei duble naturi.

Pentru creştini, omul se mântuieşte prin moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui preţul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toţi oamenii să învie la sfârşitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuieşte doar prin aderarea la Hristos.
Duhul Sfânt, prin Care s-au făcut descoperiri proorocilor, este şi puterea sfinţitoare, de viaţă făcătoare şi unificatoare în Biserică. El S-a pogorât sub forma limbilor de foc peste Apostoli în Ziua Cincizecimii, iar Pogorârea Lui a manifestat în chip văzut Biserica, întemeiată de Hristos prin jertfa de pe cruce. El rămâne permanent prezent şi activ în Biserică şi prin El sporeşte şi creşte însăşi Biserica. El este “Duhul lui Hristos” şi prin El Hristos este prezent în Biserică pâna la sfârşitul veacurilor (Mt 28: 20). Sfântul Duh Îşi realizează lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare (sau plinitoare) în Biserică prin Darul divin.
În Vechiul Testament, Duhul Sfânt este Cel Care pregăteşte trimiterea şi venirea “în trup” a Fiului lui Dumnezeu, ia parte la Întruparea Fiului, Care S-a născut după trup “de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (Mt 1: 18, 20), coboară peste umanitatea lui Iisus la Botezul Său în Iordan şi conlucrează apoi cu El în toate actele Sale mântuitoare. În Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu întrupat pregăteşte coborârea Duhului Sfânt, ca la Cincizecime sa-L trimită în lume, spre a continua şi actualiza, până la sfârşitul veacurilor, lucrarea mântuitoare lui Hristos în noi.
Slava lui D-zeu pentru aceasta minunata prezentare a lucrarii harice si mintuitoare a “SFINTEI TREIMI” ne bucura sufletele si ne intareste credinta.