Moartea mamei mele

Aseară am întâlnit pe sora mea Lidia care locuieşte cu familia în Siberia şi a venit pentru vară la Moldova. După ce am întâlnit-o la gară cu celelalte două surori ale mele şi copiii noştri, am mers cu toţi la noi acasă, am luat masa şi apoi am început să ne amintim despre copilăria noastră grea. Am avut un prilej să pun multe întrebări şi să aflu de la surorile mele lucruri care nu le-am ştiut până acum cu toate că vorbim de multe ori la acest subiect. În baza amintirilor mele şi a celor povestite de surori vă voi povesti cum a fost moartea mamei noastre.

Era sfârşitul primăverii anului 1980 şi aveam 8 ani. Se apropia sfârşitul anului şcolar. Într-o seară tata a venit iar bea acasă, a bătut-o tare pe mama şi pe noi copiii şi cu mare greu am reuşit să fugim cu toÅ£ii la bunici. Mama lucra la ambulatoriul medical din sat în calitate de infirmieră şi în fiecare zi continua să meargă la serviciu. Acolo l-a bunici, mi-am făcut un bun prieten pe nume Sergiu Prida, şi ne jucam în fiecare zi. Eram cu el de aceiaşi vârstă. ÎnÅ£eleptul Solomon scrie în cartea Proverbelor: „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el.â€? (Proverbe 22:15) Nu a ocolit nebunia nici inimile noastre de copii. Într-o zi ,după ce am găsit pe drum câteva capete de Å£igări consumate, am fost ispitiÅ£i să încercăm cum este când fumezi şi am făcut acest experiment în timp ce şedeam la poarta lor. A „tras el un fumâ€? cum am auzit că spuneau cei mari şi apoi am făcut şi eu acelaşi lucru. Chiar în timpul când eram pentru prima dată cu Å£igara la gură, am văzut cum din capătul drumului, a apărut şi se îndrepta spre noi mama mea care venea de la serviciu, dar mai devreme ca în alte zile. Repede am aruncat acel capăt de Å£igară şi aşteptam să se apropie mama. Era o femeie deosebit de frumoasă şi, în ciuda tuturor suferinÅ£elor şi chinurilor la care a fost supusă de tatăl meu, avea o Å£inută energică şi plină de viaţă. Era îmbrăcată într-o haină simplă pe care erau imagini şi text scris mărunt în legătură cu Olimpiada care avea să fie în oraşul Moscova în acea vară. ToÅ£i aşteptam acest eveniment şi mai ales pentru faptul că focul olimpic avea să treacă şi prin satul nostru, în drumul lui din Grecia spre Moscova. Mama se apropia repede de noi şi eram foarte îngrijorat ce să fac ca să nu miroase fumul de la Å£igările care numai ce încercasem să fumez pentru prima dată şi în felul acesta să mai adaug la întristarea şi suferinÅ£ele ei. Când a ajuns mama aproape, m-a mângâiat pe cap, m-a luat de mână şi în timp ce ne-am pornit spre casa bunicilor mi-a spus: „Hai să mergem, Vasilică, puiul mamei. Se pare că mama s-a îmbolnăvit mai greu ca altă dată…â€? Spunea aceasta pentru că totdeauna a suferit de dureri la stomac şi este uşor de înÅ£eles când mă gândesc la suferinÅ£ele care le îndura sistematic.

Nu cu mult timp, înainte de a afla despre boală, surorile mele îşi amintesc cum vecina noastră Eugenia, venea timp de mai multe zile la noi acasă şi căuta să discute cu mama. În cele din urmă i-a spus că a visat-o mireasă şi i-a mai spus că acest vis are o tâlcuire rea şi nu înseamnă decât faptul că se apropie moartea. Nimeni nu ştia Evanghelia la noi pe stradă şi, din punct de vedere a relaÅ£iei cu Dumnezeu şi a cunoaşterii voii Lui atât familia noastră, cât şi celelalte familii puteau fi descrise cu aceste cuvinte ale Scripturii care spun: „… în vremea aceia eraÅ£i fără Hristos, fără drept de cetăţănie în Israel, străini de legămintele făgăduinÅ£ei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lumeâ€? (Efeseni 2.12) Erau cu toÅ£ii sub controlul superstiÅ£iilor şi, cum vom vedea mai departe, apăsaÅ£i de puterile întunericului şi a diavolului.

Boala mamei a început să progreseze foarte, foarte repede. Îmi amintesc cum a început să vomite absolut tot ce mânca. Unchiul nostru şi fratele mamei mai mic Gheorghe, a intervenit repede şi a luat pe mama la spital căutând să o ducă la cei mai buni medici, dar nu aveau nici un efect tratamentele oferite de medici şi boala progresa foarte repede. Mama era adusa acasă şi iar, la foarte scurt timp, era dusă iar la spital de către unchiul nostru.

Surorile mele mergeau în continuu, aproape zilnic la spital, la Chişinău, apoi la Hânceşti şi în cele din urmă la spitalul din satul nostru. Mă luau des şi pe mine la spital şi, în lumea mea de copil, credeam că dacă mama este la spital, şi dacă merge la aşa multe spitale şi petrece aşa mult timp acolo, se va vindeca definitiv şi în curând.

Nu-mi amintesc să mă fi luat vre-o dată tatăl la spital să o vedem pe mama aşa cum nu-mi amintesc să fi mers el singur la spital. El nu o vizita pe mama şi nu arăta grijă pentru ea. Dar îmi amintesc cum mama, când zăcea acasă pe un pat, la umbră, în faţa casei noastre, într-o zi am văzut cum mama a început să vomite sânge şi eu mă speriasem foarte mult. Era de acum toamnă, erau ultimele zile din August şi eu tocmai venisem de la scoală unde primisem noile cărţi pentru clasa III. Am venit la patul mamei şi am început să ne uităm cu ea în cărţile mele şi cum eram curios să cunosc totul, priveam, îi povesteam mamei şi ea îşi mângâia suferinţele ascultându-mă pe mine. ( Iar au început să-mi curgă lacrimile) Ce dulci au fost acele clipe petrecute cu mama mea şi ce mult aşi vrea să le experimentez din nou. Nu au fost însă prea lungi. Tot atunci, în aceiaşi zi, îmi amintesc cum a venit acasă tatăl şi a început să o bată pe mama în timp ce ea zăcea în patul ei. Eu nu-mi amintesc ce motiv a invocat el, pentru că totdeauna motivele lui au fost fără nici un fel de motive, dar cruzimea care am văzut-o atunci a adăugat foarte mult la ură care o purtam în inimă pentru tatăl meu. Mai apoi, de multe ori am hrănit gândul răzbunării cu amintirea acelei zile. Când venea sora mamei Maria în vizită la mama, sau oricine din rudele mamei, tatăl totdeauna făcea ceartă, striga şi parcă ar fi fost gata de fiecare dată să înceapă şi bătaia. Iar de la o vreme nici nu le mai da voie să vină să o viziteze pe mama.

În disperarea noastră căutam toate soluţiile posibile pentru vindecarea mamei. Şi pentru că în sat erau multe cazuri de magie neagră pe care lumea le numeau vrăji, nu era exclusă nici această cauză. Sora mea Lidia a mers să vorbească cu soţia fratelui mamei Gheorghe pe care toată lumea în sat o cunoşteau şi până în ziua de azi şi-o amintesc cu numele Maria Dmitrievna. Ea nu mai este în viaţă, şi a decedat tot în urma unei boli, la o vârstă destul de tânără. Maria Dmitvievna era medic pediatru şi era o femeie de o bunătate şi fineţe de remarcat. Mama avea o dragoste şi afecţiune deosebita pentru ea, dar şi ea ţinea foarte mult la mama noastră. Deci, Lidia a mers şi a întrebat-o pe această mătuşă a noastră, dacă nu ia făcut cineva vrăji mamei noastre ca să se îmbolnăvească şi să moară. Atunci, Ma
ria Dmitrievna i-a spus Lidiei că va crede aceasta doar dacă o va spune o femeie din sat, pe nume Ioana la care a şi trimis-o. Lidia a mers la acea femeie şi când a ajuns i-a spus cine este şi din ce motiv a venit. Femeia în vârstă, care tot făcea magie, după ce a aflat cine este sora mea şi motivul venirii ei, i-a spus că mama este bolnavă de moarte şi nu se va vindeca. Şi ca să nu se îndoiască cumva sora mea de cuvintele ei, i-a dat un mănunchi de ierburi uscate şi i-a spus când merge acasă să le pună într-un vas cu vin să le fiarbă până se va evapora jumătate din vinul turnat în vas. În timpul fierberii acelui lichid va veni să o viziteze pe mama persoana care i-a făcut vrăjile.

Ajunsă acasă, Lidia a pus la foc acea iarbă după instrucÅ£iunile primite. SoÅ£ia bărbatului care locuia chiar alături de noi, era temută de toÅ£i oamenii de pe stradă tocmai din pricina că practica vrăjile. Ea nu venise nici odată la mama să o viziteze, cu toate că mama era bolnavă din primăvară şi când se întâmplau evenimentele era toamnă. Această vecină deci, în timp ce fierbea iarba, a luat pe soÅ£ul ei şi a mers la vecina Eugenia ca să vină împreună cu ei să o vadă pe mama. Când au ajuns la uşa casei noastre, vecina care a venit prima dată arăta foarte agitată şi speriată. Au întrat în casă dar ea nu a putut să stea în prezenÅ£a mamei mai mult de câteva minute, apoi a ieşit şi a plecat. SoÅ£ul ei a rămas împreună cu Eugenia şi au întreÅ£inut o discuÅ£ie cu mama. Surorile mele au rămas îngrozite de cele văzute. A doua zi au mers la mătuşa Maria care era pediatru şi ea a spus: „Se va întâmpla aşa cum a spus bătrâna Ioana…â€? Prin aceasta recunoştea că medicina era neputincioasă în faÅ£a puterilor întunericului. Cât de mult aveam noi toÅ£i nevoie să cunoaştem pe domnul Isus şi puterea Lui? Inimile noastre erau zdrobite de groază şi disperare.

În adânca disperare care ne aflam, surorile mele căutau soluţii şi le căutau acolo de unde nu puteau să vină nici odată. Ele nu cunoşteau Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea lui Hristos. În satul vecin Boghiceni era un vrăjitor bătrân de care ştiau toţi din împrejurimi. Sora mea Lenuta, care atunci avea doar 15 ani, a mers la acest vrăjitor ca să afle cauza bolii mamei, dar mai mult ca să ceară ajutorul pentru vindecare. Ajunsă acolo, acel bătrân a pus-o să aducă multă apă de la fântână până a umplut mai multe poloboace. Aceasta era plata pentru răspunsul care urma să-l afle de la el. La urmă i-a spus că mama va muri şi nu există nici o scăpare. După trecerea anilor, am aflat că acest vrăjitor a fost implicat direct în distrugerea familiei noastre. Deci, cum puteam să aşteptăm soluţii de la unul care ne-a ruinat familia?

Acum realizez că mergând la vrăjitori, făceam păcat şi nelegiuire înaintea lui Dumnezeu care spune în cuvântul Lui: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul său sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morÅ£i. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului, şi din pricina acestor lucruri, va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te Å£ii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.â€? (Deuteronom 18:10-13)

 Deja mergeam la şcoală şi într-o zi când mă întorceam acasă, m-am oprit să beau apă de la fântână. A venit o femeie cu căldarea şi mi-a spus să mă grăbesc acasă pentru că mama mea a murit. Nu ştiu cum a rezistat inima mea de copil la această veste şi cum nu mi s-a oprit pe loc. Am început să alerg plângând şi disperat spre casă aşa încât am ajuns foarte repede. Când am întrat în curte, tatăl sta la masă singur şi mi-a spus că mama nu a murit. Cred că prin experienÅ£a aceasta Dumnezeu mă pregătea pentru ce avea să urmeze.

Mama continua să stea la spitalul din sat şi cu fiecare zi tot mai mult şi mai mult slăbea. Boala progresa foarte repede. În fiecare dimineaţă mă sculam şi mergeam repede pe la ea şi de acolo mă duceam la scoală. Aveam pe inimă o aşa stare pe care nu o pot descrie în cuvinte, dar care este foarte apăsătoare şi această stare era continue. După lecţii mergeam iar la mama şi ea se bucura totdeauna mult de mine.

Într-o zi de duminică, am mers de dimineaţă la un verişor al meu să ne jucăm şi la invitaÅ£ia lui, ne-am pornit să vizităm pe un alt verişor al lui, dar care nu-mi era verişor şi mie. Drumul nostru trecea pe lângă spitalul din sat şi eu, crezând că verişorul meu nu va dori să mă aştepte dacă voi întra să văd pe mama, am mers mai departe fără să întru la spital. M-am gândit… de fapt nu m-am gândit… Dacă mă gândeam realizam preÅ£ul acelor clipe care le mai aveam să le petrec cu mama mea. A doua zi de dimineaţă, am mers ca totdeauna să o vad pe mama. Când am întrat în cameră, am văzut în ochii mamei lacrimi şi durere şi doar m-a spus că avea să se bucure mult dacă întram să o vizitez. Totdeauna m-a durut pentru durerea care i-am pricinuit mamei în acea zi şi acum, când sunt şi eu la rândul meu părinte, realizez şi mai mult ce rană i-am făcut atunci. Ce mult aşi da să se întoarcă înapoi vremurile, dar aceasta nu se poate întâmpla nici odată. De aceia trebuie să ne numărăm bine zilele, să ne gândim bine acÅ£iunile şi să preÅ£uim timpul care ni-l dă Dumnezeu să-l petrecem cu cei dragi. Dacă părinÅ£ii tăi sunt în viaţă încă, poate le faci o vizită azi? PreÅ£uieşte clipele scumpe pe care le poÅ£i petrece încă cu ei.

Boala înainta repede şi mama îşi trăia ultimele zile pe acest pământ. Tatăl nu mergea să o viziteze şi ea a trimis vorbă ca să-l cheme la spital. El nu a mers de odată, au mai trecut multe zile până a mers la ea. Când a venit, mama şi-a cerut iertare de la el, aşa cum ştia că trebuie să o facă toţi creştinii înainte de moarte, să-şi ceară iertare de la toţi oamenii. Tatăl însă nu şi-a cerut iertare cu toate că avea cele mai multe motive să o facă şi faţă de mama, şi faţă de noi, şi faţă de fraţii şi surorile mamei. Surorile mele au fost martore la ultima lor discuţie. După aceia, mama l-a rugat pe tatăl să ne poarte de grijă şi a rugat să împartă pământul care îl aveam în aşa fel ca toate surorile mele să poată avea case alături, dacă vor dori soţii lor şi să putem rămâne o familie. Tatăl a promis că se va îngriji de noi toţi şi a plecat. Nu a avut răbdare să stea mai mult lângă mama şi să petreacă mai mult timp cu ea tot aşa cum nu şi-a ţinut nici una din promisiunile făcută mamei înainte de moarte.

În următoarele zile, mama de câteva ori a fost foarte aproape de clipa morÅ£ii, dar pentru că surorile mele începau să plângă tare lângă ea, nu putea să moară şi îşi revenea înapoi. În dimineaÅ£a zilei de 25 octombrie, mama a cerut surorilor mele să iasă din camera ei şi să o lase singură. La ieşirea lor, mama a început să cânte şi a plecat din viaÅ£a aceasta cântând. Ea a vrut să trăiască frumos şi a trăit frumos, chiar dacă a avut mult de suferit. Pentru mine înseamnă foarte mult faptul că mama a murit cântând şi prin aceasta ne-a dat la toÅ£i copiii o lecÅ£ie cu privire la atitudinea corectă faţă de viaţă şi faţă de moarte. Ea însă a fost singura care a cântat în acea noapte. ToÅ£i restul am plâns. Eu eram mic şi dormeam acasă când am auzit încă de departe, de la pod, bocetul disperat a lui Lidia şi LenuÅ£a, care au venit dimineaÅ£a tare acasă. Eu nu am văzut şi nu ştiu care a fost prima reacÅ£ie a tatălui meu când a aflat noutatea straşnică, dar rămâne să aflu încă. Când m-am îmbrăcat şi am venit la bucătărie, tatăl meu sta la masă singur, mânca liniştit, aşa cum o făcea în fiecare dimineaţă. Nimic, nimic diferit… M-a chemat şi pe mine, se pare că, să mănânc cu el. Surorile însă erau total distruse şi dezorientate. Trebuia să înceapă pregătirile pentru înmormântare. În lumea mea de copil, eu nu am realizat de odată tragedia care se întâmplase. Îmi doream să am insigne frumoase, dar nu le aveam şi atunci, aşa cum eram şi am rămas visător, am hotărât să-mi fac eu singur insigne şi am adunat tot felul de bucăţi de plastic sau de metal care arătam măcar cât de puÅ£in ca şi insignă şi în dimineaÅ£a aceia m-am sculat şi am început să mi le cos la haina mea şcolară. S-a apropiat cineva din surorile mele, m-au mângâiat pe cap şi mi-au spus să las pentru altă dată ceia ce făceam şi m-au trimis la magazinul din centrul satului să cumpăr ceva, se pare că pâine. În timp ce mergeam pe drum, am început să realizez tragedia pentru că toÅ£i oamenii care mă întâlneau pe drum mă priveau îngroziÅ£i. Presupun că îşi închipuiau ce ar fi fost dacă erau ei sau copiii lor în situaÅ£ia mea la acel moment. A început să mă apese o groază, să-mi umple inima şi pe timp ce trecea mi se făcea tot mai groază. Unica noastră sursă de grijă şi dragoste, unica persoană care ştiam că ne iubeşte nu mai era. Înainte nu vedeam decât ÎNTUNERIC, fără lumină, fără nădejde, gol şi straşnic. În acele trei zile până la înmormântarea mamei, groaza aceasta creştea foarte repede şi este greu să descriu ce înseamnă aceasta, nu pot găsi cuvintele care ar putea să redea măcar cât de puÅ£in acea stare.

În ziua înmormântării, eu am plâns toată ziua şi tot drumul până la cimitir, iar când au dat sicriul mamei în mormânt plângeam disperat şi doream să merg în mormânt cu ea. Tatăl m-a luat de mână şi m-a rupt de acolo ca să mergem acasă, în timp ce bărbaţii au început să dea pământul peste groapa în care se afla sicriul mamei. Eu nu mă puteam opri din plâns şi tatăl mă ducea de mână, mergeam toţi spre casă şi tatăl mă certa ca să mă opresc din plâns. Nu am putut să mă opresc până acasă. Ce s-a întâmplat mai departe în familia noastră, urmează să vă povestesc, dar cât ţine de mine, după moartea mamei, în următorul an eram obsedat de gândul sinuciderii şi al morţii. Fiind doar un copil de 9 ani, cel mai mult îmi doream să mor, la aceasta mă gândeam mult şi num
ai prin mila Domnului nu am întreprins nimic rău în privinţa aceasta. Nu puteam să privesc nici odată în ochi la nimeni, şi când mergeam pe drum la scoală, sau de la scoală, dacă venea cineva în întâmpinare şi ne întâlneam cu privirile, eu nu puteam să-mi stăpânesc lacrimile.

Dumnezeu, însă, nu ne-a părăsit pentru că, aşa cum spune Sfânta Scriptură: „El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeul, care locuieşte în locaşul Lui cel sfânt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiÅ£i, El izbăveşte pe prinşii de război şi-i face fericiÅ£i; numai cei răzvrătiÅ£i locuiesc în locuri uscate.â€? (Psalmul 68:5-6) Despre felul cum ne-a purtat Dumnezeu de grijă mai departe şi despre oamenii care i-a folosit El în vieÅ£ile noastre, urmează să vă povestesc.

Despre autor: Preot Vasile Filat: Păstorind " Biserica Bunăvestirea" din Chișinău, Rep. Moldova doresc să le slujesc oamenilor din lumea întreagă și am scris 1866 articole care au fost traduse in Engleză (786), Rusă (843) și Franceză (traducere în curs de desfăşurare). Vă invit să citiți mărturia mea personală sau să-mi adresați o întrebare.