Dintr-un comentariu la articolul „Originea mişcării muniste (biserica unificării)”:
Scopul pentru care a venit Isus pe pământ nu a constat în nimic altceva decât a restaura căderea. Dacă Isus, care a venit ca cel de-al doilea Adam, nu şi-ar fi pierdut viaţa pe cruce, el ar fi restaurat linia de sânge originară a lui Dumnezeu, care nu are nici o legătură cu căderea, şi ar fi reparat eşecul primului Adam, creând familia adevărată ca mântuitor al omenirii şi ar fi fondat pe pământ patria originară a oamenilor – Împărăţia lumii care ar fi întruchipat idealul păcii, cu alte cuvinte Împărăţia Cerului pe pământ. Asta a fost scopul venirii lui pe pământ şi rămâne să fie scopul final a lui Dumnezeu pentru omenire. Suport biblic (Luc.1:31-33, Is. 9:6-7, Mat. 4:17). Cu toate acestea, discipolii, liderii evrei au eşuat în a-L recunoaşte pe Hristos, iar necredinţa lor L-a făcut pe Isus să-Şi sfârşească viaţa într-un mod atât de tragic şi jalnic.
Am rămas uimita de felul uşuratic şi iresponsabil cu care au fost scrise aceste rânduri. Nu-mi pot închipui cum poate o persoană, care pretinde a fi creştin, să vorbească în aşa fel despre Domnul Isus Hristos.
Dar să ne întoarcem la subiectul pus în discuţie. Adepţii mişcării muniste afirmă că Domnul Isus, din cauza morţii, nu Şi-a sfârşit lucrarea care i-a fost încredinţată de Dumnezeu şi de aceea l-a rugat pe Moon să sfârşească această lucrare. Să vedem ce spun Scripturile despre moartea Domnului Isus.
Moartea Domnului Isus nu a fost un eşec, ci
a fost alegerea Domnului Isus:
Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu." (Ioan 10:17-18)
a fost planul lui Dumnezeu:
Vechiul Legământ sau Legământul Legii are doar umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor. (Evrei 10:1). Prin toate rânduielile Vechiului Legământ Dumnezeu a vrut să arate poporului Israel lucrarea care avea să o facă prin Isus Hristos în Noul Legământ. Toate jertfele care se aduceau după rânduiala Vechiului Legământ aveau menirea să şteargă păcatele oamenilor. Şi totuşi, nimeni nu a fost făcut desăvârşit prin Legământul Legii, pentru că aceste jertfe nu erau în stare să curăţe cugetul oamenilor de gândurile rele care îi duceau în păcat.
De aceea, când intră în lume, El (Isus Hristos) zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!" După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat" (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule." El desfiinţează astfel pe cele dintâi (Legământul Legii), ca să pună în loc pe a doua (Noul Legământ). Prin această „voie" am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna. (Evrei 10:5-10)
Din acest text vedem clar că voia lui Dumnezeu pentru Domnul Isus a fost ca El să se aducă ca jertfă pentru sfinţirea noastră.
a fost vestită prin proroci cu mult înainte de naşterea Domnului Isus
Psalmul 22 descrie cu lux de amănunte răstignirea Domnului Isus. Acest psalm a fost scris cu aproximativ 900 de ani înainte de Hristos, pe vremea când omenirea nu cunoştea metoda de pedeapsă prin răstignire. Răstignirea a fost introdusă ca metodă de pedepsire cu moartea pe vremea Imperiului Roman. Iată câteva versete din acest Psalm:
6 Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor. 7 Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: 8 „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!" … 14 Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înăuntrul meu. 15 Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii: m-ai adus în ţărâna morţii. 16 Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: 17 toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; 18 îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea. (Psalmul 22:6-9, 14-18)
Daniel în cartea sa scrie despre lucrurile viitoare şi despre „vremea sfârşitului” . În capitolul 9 Daniel se roagă pentru poporul său şi pentru Ierusalim. Era în primul an al domniei lui Dariu Medul. Trecuseră 70 de ani de la dărâmarea Ierusalimului şi din cărţi, din prorociile lui Ieremia aflase că Dumnezeu hotărâse aceşti 70 de ani pentru Ierusalim. Pe când se ruga Daniel, a venit în zbor la el omul Gabriel (Daniel 9:21) şi i-a spus planul lui Dumnezeu cu privire la Ierusalim şi la poporul Israel:
Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât." Daniel 9:24-27
Vedem că după 69 de săptămâni hotărâte pentru Israel şi Ierusalim, Unsul avea să fie stârpit. Acesta a fost planul lui Dumnezeu pentru mântuirea întregii omeniri, nu numai a evreilor, după cum este scris la Romani 11:11 „prin alunecarea lor (a evreilor), s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos”
Anastasia, acele rânduri au fost scrise cu mare regret şi nu cum aţi spus uşuratic şi iresponsabil.
Nimeni din mambrii BU nu zice că moartea lui Isus pe cruce a fost fără rost, mai mult, noi susţinem că Isus trebuia să meargă pe calea crucii din cauza necredinţei evreilor. Isus a spus: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.” (Ioan 3:14). Atunci când izraeliţii au pierdut credinţa în Moise, în drumul spre Canaan, au apărut şerpi în flăcări şi au început să-i ucidă. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un şarpe de bronz şi să-l fixeze pe un toiag ca toţi cei care vor privi la şarpe să rămână în viaţă (Num. 21:4-9). În mod asemănător, Isus a anticipat că din cauza eşecului poporului ales de a crede în el, omenirea va fi hărăzită iadului. El a prevăzut că va fi bătut în cuie pe cruce asemenea şarpelui de bronz, pentru a salva întreaga omenire, asigurând salvarea tuturor celor care îl privesc (Iaon 3:16). Prevăzând această posibilitate, Isus a prevestit această profeţie cu o inimă îndurerată. Moartea pe cruce, a fost rezultatul negredinţei şi a ignoranţei evreilor din acele timpuri. Prevăzând aceasta, Dumnezeu a făcut planul şi scopul alternativ al providenţei, ca drept condiţie de răscumpărare pentru a deschide calea către salvarea spirituală a umanităţii.
Şi care e delema noastră? Noi membrii BU susţinem că israeliţii acelor timpuri trebuiau să creadă în Isus, şi era voia lui Dumnezeu ca ei s-o facă. Cuvintele şi faptele lui Isus erau menite să trezească în oameni credinţa că el era Mesia. De exemplu, atunci când oamenii l-au întrebat ce trebuie să facă pentru a împlini lucrarea lui Dumnezeu, Isus le-a răspuns: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis.” (Ioan 6:29).
Câte miracole şi semne a înfăptuit Isus în eforturile lui disperate să-i scoată pe oameni din necredinţa lor! Necătând la aceasta, liderii religioşi îl ironizau ca fiind posedat de Diavol, chiar în timp ce erau martorii lucrării minunate a lui Isus (Mat. 12:24). Isus, aflat într-o situaţie atât de nenorocită, a exclamat: „Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl.” (Ioan 10:38).
Apoi, confruntându-şi adversarii, el a denunţat în mod deschis ipocrizia lor (Mat. 23:13-36). Isus a încercat prin cuvintele şi faptele sale să-i facă pe oameni să creadă în el, deoarece aceasta era voinţa Domnului. Dacă aceştia ar fi urmat voinţa lui Dumnezeu şi ar fi crezut în Isus ca Mesia lor, atunci cine dintre ei ar fi îndrăznit să-l trimită pe cruce?
Putem deduce, din dovezile prezentate mai sus (dar sunt mai multe), că moartea lui Isus pe cruce a fost rezultatul nefericit al ignoranţei şi necredinţei oamenilor din timpul său; acest lucru nu era necesar pentru împlinirea deplină a misiunii sale ca Mesia. Acest lucru este ilustrat bine şi de ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luc. 23:34). Dacă Isus a venit ca să moară pe cruce şi israeliţii trebuiau să-L răstignească, pentru a realiza voinţa lui Dumnezeu, de ce Isus a zis “nu ştiu ce fac?” Oare Isus nu ştia planul lui Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu ar fi predestinat de la început ca Isus să moară pe cruce, atunci Isus ar fi aşteptat să urmeze această cale drept una predestinată. De ce însă, el s-a rugat de trei ori cu lacrimi: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Mat. 26:39). În realitate, Isus s-a rugat disperat deoarece ştia bine că moartea sa ar nimici speranţa de a realiza Împărăţia Cerurilor pe pământ. Acest lucru ar fi constituit o mare dezamăgire pentru Dumnezeu, care a lucrat depunând atâta efort pentru a realiza această speranţă pe parcursul epocilor îndelungate începând din timpurile căderii. Mai mult, Isus ştia că suferinţele umanităţii nu se vor uşura până în timpul celei de-a Doua Veniri a lui.
Da, Isus a mers binevol pe cruce, deoarece aşa au fost create împrejurările, din cauza iresponsabilităţii şi a necredinţei israeliţilor şi pentru a realiza calea secundă pentru a aduce salvarea spirituală.
A fost oare în van sacrificiul lui Isus pe cruce? Bineînţeles că nu (Ioan 3:16). Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat istoria ilustră a creştinismului. Mai mult decât atât, experienţele noastre personale legate de credinţă ne arată clar măreţia mântuirii prin intermediul crucii. Este adevărat că prin cruce am fost izbăviţi de păcate, însă, la fel de adevărat este că nu am fost purificaţi în întregime de păcatul nostru originar. Ea nu ne-a readus la starea naturii originare perfecte în care nu am comite niciodată păcate, şi nu ne-a ajutat să stabilim Împărăţia Cerurilor pe pământ.
Pacatul originar este in trupul nostru , Chiar şi Sf. Pavel, cel mai devotat dintre apostoli, deplângea neputinţa sa de a preveni păcatul de la a se strecura în corpul său: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Rom. 7:22-25).
Această afirmaţie contrastează cu fericirea simţită de Pavel în momentul primirii salvării spirituale, cu agonia pe care acesta a simţit-o deoarece era incapabil să obţină salvarea fizică. Ioan a recunoscut şi el:
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.” (I Ioan 1:8-10).
Noi, cei care am primit salvarea prin intermediul crucificării lui Isus, nu ne putem elibera din lanţurile păcatului, din cauza păcatului originar care este încă activ în adâncul nostru. Prin urmare, Isus trebuie să vină din nou pe pământ pentru a dezrădăcina păcatul originar, pe care nu l-a putut elimina prin intermediul crucificării, şi sa împlinească lucrarea salvării fizice. Numai atunci scopul lucrării Domnului de salvarea a omului va fi împlinit spiritual şi fizic.
Dacă moartea lui Isus pe cruce nu a fost predestinată ca fiind necesară pentru realizarea deplină a scopului său ca Mesia, atunci de ce a fost prevestit în Isaia că el va suferi chinurile crucii? (Is. 5:3) Am putea să credem că Biblia conţine numai profeţii care prevestesc suferinţa lui Isus. Cu toate acestea, când citim Biblia, ne dăm seama că există şi alte profeţii care spun contrarul. Aşa cum a prevestit Isaia (Is. 9, 11, 60) şi aşa cum i-a anunţat şi îngerul Mariei (Luc. 1:31-33), a fost prevestit că Isus va deveni regele evreilor în timpul vieţii sale şi va fonda un regat etern pe pământ. Să examinăm de ce Dumnezeu a dat două tipuri contradictorii de profeţii cu privire la Isus.
Dumnezeu a creat fiinţele umane capabile să atingă perfecţiunea numai prin împlinirea părţii lor de responsabilitate În realitate, primii strămoşi ai oamenilor nu şi-au îndeplinit responsabilitatea şi au căzut. Astfel, oamenii au potenţialul fie să-şi îndeplinească responsabilitatea în acord cu voia lui Dumnezeu, fie să eşueze în îndeplinirea responsabilităţii lor, contrar voinţei Domnului.
Dacă luăm câteva exemple din Biblie, Adam avea îndatorirea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi a răului. El putea fie să asculte porunca lui Dumnezeu şi să atingă perfecţiunea, fie să mănânce din fruct şi să moară. El a ales cea de-a doua opţiune. În timpul Vechiului Testament, Dumnezeu a dat cele Zece Porunci şi Legea Mozaică, pe care oamenii trebuiau să le respecte ca o condiţie a salvării lor. Aceasta ţinea de responsabilitatea lor fie să respecte legea şi să fie salvaţi, fie să nu se supună acesteia şi să decadă (Num. 30:15-20). Îndatorirea izraeliţilor care au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat către Canaan era să urmeze indicaţiile lui Moise. Ei puteau fie să urmeze instrucţiunile lui Moise, şi astfel să ajungă în Canaan, fie să se revolte împotriva lui şi să nu intre în ţinutul promis. De fapt, Dumnezeu a prezis că îi va călăuzi pe izraeliţi către Canaan (Ieş. 3:8) şi i-a poruncit lui Moise să îi conducă acolo. Însă, din cauza lipsei lor de credinţă, oamenii au pierit în deşert, lăsându-şi numai urmaşii să ajungă le destinaţia finală.
Oamenii au astfel partea lor de responsabilitate; ei pot fie să o împlinească potrivit voinţei Domnului, sau să dea greş împotriva voinţei Lui. Natura roadelor pe care ei le poartă depinde de gradul în care îşi împlinesc porţiunea de răspundere. Din acest motiv, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui.
A-l trimite pe Mesia cade în responsabilitatea Domnului, însă, credinţa în Mesia este partea de responsabilitate a oamenilor. Poporul evreu putea fie să creadă în Mesia, aşa cum Îşi dorea şi Dumnezeu, sau să nu creadă, împotriva voinţei Lui. Pentru a preveni incertitudinile responsabilităţii umane, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui prin Isus. Una dintre ele prevestea faptul că Isus va muri din cauza necredinţei oamenilor (Is. 53). Cealaltă prevestea că oamenii vor crede în el şi îl vor cinsti pe Isus drept Mesia, ajutându-l să împlinească voinţa Domnului în glorie (Is. 9, 11, 60, Luc. 1:31). Când Isus a murit pe cruce din cauza necredinţei oamenilor, s-au împlinit numai profeţiile primului fel. Cel de-al doilea fel de profeţii a rămas neîmplinit până la Cea de-a Doua Venire a lui Isus.
Există câteva pasaje în Sfintele Scripturi, în care Isus vorbeşte despre suferinţa sa pe cruce ca ceva necesar pentru salvare. Spre exemplu, atunci când Petru l-a auzit pe Isus prezicând răstignirea inevitabilă şi a încercat sa îl convingă de contrar, Isus l-a mustrat, spunând: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti.” (Mat. 16:23) De ce îl alungă Isus pe Petru atât de aspru? În realitate, atunci când Isus a rostit aceste cuvinte, necredinţa oamenilor aleşi a împiedicat deja eforturile lui Isus de a împlini providenţa salvării, atât cea fizică, cât şi cea spirituală. În acel moment, Isus era ferm hotărât să-şi accepte soarta de a fi crucificat (Luc. 9:31), drept condiţie de răscumpărare pentru a deschide măcar calea către salvarea spirituală a umanităţii. Încercarea lui Petru de a-l convinge altfel l-ar fi putut împiedica pe Isus de la crearea posibilităţii salvării spirituale prin intermediul crucii. Isus l-a mustrat tocmai din acest motiv.
Un al doilea exemplu sunt cuvintele lui Isus pe cruce: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19:30). Isus nu a rostit aceste cuvinte pentru a spune că prin intermediul crucificării a realizat în întregime providenţa salvării. După ce a realizat că necredinţa oamenilor era de neschimbat, a ales calea crucii pentru a pune bazele salvării spirituale, lăsând neîmplinită sarcina atingerii salvării fizice până în timpul Celei de-a Doua Veniri. Astfel, prin cuvintele: „Săvârşitu-s-a” Isus subînţelegea că el a terminat de pus bazele salvării spirituale. În acel moment ea devenise scopul alternativ al providenţei.
Reflectând la cele scrise mai sus, vă rog dragi creştini să vă puneţi întrebarea: dacă israeliţii acelor timpuri L-ar fi crezut şi L-ar fi urmat pe Isus pe parcursul vieţii, dacă Isus n-ar fi murit cu o moarte atât de crudă, dar şi-ar fi continuat viaţa mărturisind Evanghilia, ar fi creat o familie ideală model şi ar fi dat naştere la copii, care v-or fi mai buni decât El, realizând idealul şi scopul lui Dumnezeu pentru creaţie care a fost încă de la Facere (Gen.1:28) ce-ar fi simţit atunci Dumnezeu?
Ştiu, că mulţi veţi dori să vă exprimaţi… “ce erezie, unde să mai fi văzut una ca asta!… da cum îşi permite?..” Dar nu vă grăbiţi…, ci întrebaţi-L în rugăciunile voastre pe Isus.
Ne numiţi eretici, pentru că susţinem că Isus nu trebuia să moară şi că spunem că voia Lui Dumnezeu era ca ei să-L creadă…,dar eu am să vă numesc ucigaşi pentru-că cu astfel de gânduri Îl răstigniţi din nou şi din nou… Nu luaţi aspru cuvintele mele, ci încercaţi să înţelegeţi mai bine împrejurările în care a fost Isus şi lacrimele Lui în grădina Ghetsemani, în timp ce ucenicii Lui dormeau…Şi cu câtă amărăciune şi durere în Inimă, El a strigat pe cruce “Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit!?”
Rev.Moon a fost primul care S-a atins de Inima lui Isus, nimeni pănă la El nu a înţeles scopul pentru care Isus a venit pe pământ şi Inima lui străpunsă atunci când ucenicii Lui L-au părăsit.
Reflectând la cele scrise mai sus, vă rog dragi creştini să vă puneţi întrebarea: dacă israeliţii acelor timpuri L-ar fi crezut şi L-ar fi urmat pe Isus pe parcursul vieţii, dacă Isus n-ar fi murit cu o moarte atât de crudă, dar şi-ar fi continuat viaţa mărturisind Evanghilia, ar fi creat o familie ideală model şi ar fi dat naştere la copii, care v-or fi mai buni decât El, realizând idealul şi scopul lui Dumnezeu pentru creaţie care a fost încă de la Facere (Gen.1:28) ce-ar fi simţit atunci Dumnezeu?
Ştiu, că mulţi veţi dori să vă exprimaţi… “ce erezie, unde să mai fi văzut una ca asta!… da cum îşi permite?..” Dar nu vă grăbiţi…, ci întrebaţi-L în rugăciunile voastre pe Isus.
Ne numiţi eretici, pentru că susţinem că Isus nu trebuia să moară şi că spunem că voia Lui Dumnezeu era ca ei să-L creadă…,dar eu am să vă numesc ucigaşi pentru-că cu astfel de gânduri Îl răstigniţi din nou şi din nou… Nu luaţi aspru cuvintele mele, ci încercaţi să înţelegeţi mai bine împrejurările în care a fost Isus şi lacrimele Lui în grădina Ghetsemani, în timp ce ucenicii Lui dormeau…Şi cu câtă amărăciune şi durere în Inimă, El a strigat pe cruce “Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit!?”
Rev.Moon a fost primul care S-a atins de Inima lui Isus, nimeni pănă la El nu a înţeles scopul pentru care Isus a venit pe pământ şi Inima lui străpunsă atunci când ucenicii Lui L-au părăsit.
A fost oare în van sacrificiul lui Isus pe cruce? Bineînţeles că nu (Ioan 3:16). Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat istoria ilustră a creştinismului. Mai mult decât atât, experienţele noastre personale legate de credinţă ne arată clar măreţia mântuirii prin intermediul crucii. Este adevărat că prin cruce am fost izbăviţi de păcate, însă, la fel de adevărat este că nu am fost purificaţi în întregime de păcatul nostru originar. Ea nu ne-a readus la starea naturii originare perfecte în care nu am comite niciodată păcate, şi nu ne-a ajutat să stabilim Împărăţia Cerurilor pe pământ.
Pacatul originar este in trupul nostru , Chiar şi Sf. Pavel, cel mai devotat dintre apostoli, deplângea neputinţa sa de a preveni păcatul de la a se strecura în corpul său: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Rom. 7:22-25).
Această afirmaţie contrastează cu fericirea simţită de Pavel în momentul primirii salvării spirituale, cu agonia pe care acesta a simţit-o deoarece era incapabil să obţină salvarea fizică. Ioan a recunoscut şi el:
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.” (I Ioan 1:8-10).
Noi, cei care am primit salvarea prin intermediul crucificării lui Isus, nu ne putem elibera din lanţurile păcatului, din cauza păcatului originar care este încă activ în adâncul nostru. Prin urmare, Isus trebuie să vină din nou pe pământ pentru a dezrădăcina păcatul originar, pe care nu l-a putut elimina prin intermediul crucificării, şi sa împlinească lucrarea salvării fizice. Numai atunci scopul lucrării Domnului de salvarea a omului va fi împlinit spiritual şi fizic.
Dacă moartea lui Isus pe cruce nu a fost predestinată ca fiind necesară pentru realizarea deplină a scopului său ca Mesia, atunci de ce a fost prevestit în Isaia că el va suferi chinurile crucii? (Is. 53) Am putea să credem că Biblia conţine numai profeţii care prevestesc suferinţa lui Isus. Cu toate acestea, când citim Biblia, ne dăm seama că există şi alte profeţii care spun contrarul. Aşa cum a prevestit Isaia (Is. 9, 11, 60) şi aşa cum i-a anunţat şi îngerul Mariei (Luc. 1:31-33), a fost prevestit că Isus va deveni regele evreilor în timpul vieţii sale şi va fonda un regat etern pe pământ. Să examinăm de ce Dumnezeu a dat două tipuri contradictorii de profeţii cu privire la Isus.
Dumnezeu a creat fiinţele umane capabile să atingă perfecţiunea numai prin împlinirea părţii lor de responsabilitate În realitate, primii strămoşi ai oamenilor nu şi-au îndeplinit responsabilitatea şi au căzut. Astfel, oamenii au potenţialul fie să-şi îndeplinească responsabilitatea în acord cu voia lui Dumnezeu, fie să eşueze în îndeplinirea responsabilităţii lor, contrar voinţei Domnului.
Dacă luăm câteva exemple din Biblie, Adam avea îndatorirea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi a răului. El putea fie să asculte porunca lui Dumnezeu şi să atingă perfecţiunea, fie să mănânce din fruct şi să moară. El a ales cea de-a doua opţiune. În timpul Vechiului Testament, Dumnezeu a dat cele Zece Porunci şi Legea Mozaică, pe care oamenii trebuiau să le respecte ca o condiţie a salvării lor. Aceasta ţinea de responsabilitatea lor fie să respecte legea şi să fie salvaţi, fie să nu se supună acesteia şi să decadă (Num. 30:15-20). Îndatorirea izraeliţilor care au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat către Canaan era să urmeze indicaţiile lui Moise. Ei puteau fie să urmeze instrucţiunile lui Moise, şi astfel să ajungă în Canaan, fie să se revolte împotriva lui şi să nu intre în ţinutul promis. De fapt, Dumnezeu a prezis că îi va călăuzi pe izraeliţi către Canaan (Ieş. 3:8) şi i-a poruncit lui Moise să îi conducă acolo. Însă, din cauza lipsei lor de credinţă, oamenii au pierit în deşert, lăsându-şi numai urmaşii să ajungă le destinaţia finală.
Oamenii au astfel partea lor de responsabilitate; ei pot fie să o împlinească potrivit voinţei Domnului, sau să dea greş împotriva voinţei Lui. Natura roadelor pe care ei le poartă depinde de gradul în care îşi împlinesc porţiunea de răspundere. Din acest motiv, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui.
A-l trimite pe Mesia cade în responsabilitatea Domnului, însă, credinţa în Mesia este partea de responsabilitate a oamenilor. Poporul evreu putea fie să creadă în Mesia, aşa cum Îşi dorea şi Dumnezeu, sau să nu creadă, împotriva voinţei Lui. Pentru a preveni incertitudinile responsabilităţii umane, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui prin Isus. Una dintre ele prevestea faptul că Isus va muri din cauza necredinţei oamenilor (Is. 53). Cealaltă prevestea că oamenii vor crede în el şi îl vor cinsti pe Isus drept Mesia, ajutându-l să împlinească voinţa Domnului în glorie (Is. 9, 11, 60, Luc. 1:31). Când Isus a murit pe cruce din cauza necredinţei oamenilor, s-au împlinit numai profeţiile primului fel. Cel de-al doilea fel de profeţii a rămas neîmplinit până la Cea de-a Doua Venire a lui Isus.
Există câteva pasaje în Sfintele Scripturi, în care Isus vorbeşte despre suferinţa sa pe cruce ca ceva necesar pentru salvare. Spre exemplu, atunci când Petru l-a auzit pe Isus prezicând răstignirea inevitabilă şi a încercat sa îl convingă de contrar, Isus l-a mustrat, spunând: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti.” (Mat. 16:23) De ce îl alungă Isus pe Petru atât de aspru? În realitate, atunci când Isus a rostit aceste cuvinte, necredinţa oamenilor aleşi a împiedicat deja eforturile lui Isus de a împlini providenţa salvării, atât cea fizică, cât şi cea spirituală. În acel moment, Isus era ferm hotărât să-şi accepte soarta de a fi crucificat (Luc. 9:31), drept condiţie de răscumpărare pentru a deschide măcar calea către salvarea spirituală a umanităţii. Încercarea lui Petru de a-l convinge altfel l-ar fi putut împiedica pe Isus de la crearea posibilităţii salvării spirituale prin intermediul crucii. Isus l-a mustrat tocmai din acest motiv.
Un al doilea exemplu sunt cuvintele lui Isus pe cruce: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19:30). Isus nu a rostit aceste cuvinte pentru a spune că prin intermediul crucificării a realizat în întregime providenţa salvării. După ce a realizat că necredinţa oamenilor era de neschimbat, a ales calea crucii pentru a pune bazele salvării spirituale, lăsând neîmplinită sarcina atingerii salvării fizice până în timpul Celei de-a Doua Veniri. Astfel, prin cuvintele: „Săvârşitu-s-a” Isus subînţelegea că el a terminat de pus bazele salvării spirituale. În acel moment ea devenise scopul alternativ al providenţei.
A fost oare în van sacrificiul lui Isus pe cruce? Bineînţeles că nu (Ioan 3:16). Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat istoria ilustră a creştinismului. Mai mult decât atât, experienţele noastre personale legate de credinţă ne arată clar măreţia mântuirii prin intermediul crucii. Este adevărat că prin cruce am fost izbăviţi de păcate, însă, la fel de adevărat este că nu am fost purificaţi în întregime de păcatul nostru originar. Ea nu ne-a readus la starea naturii originare perfecte în care nu am comite niciodată păcate, şi nu ne-a ajutat să stabilim Împărăţia Cerurilor pe pământ.
Pacatul originar este in trupul nostru , Chiar şi Sf. Pavel, cel mai devotat dintre apostoli, deplângea neputinţa sa de a preveni păcatul de la a se strecura în corpul său: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Rom. 7:22-25).
Această afirmaţie contrastează cu fericirea simţită de Pavel în momentul primirii salvării spirituale, cu agonia pe care acesta a simţit-o deoarece era incapabil să obţină salvarea fizică. Ioan a recunoscut şi el:
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.” (I Ioan 1:8-10).
Noi, cei care am primit salvarea prin intermediul crucificării lui Isus, nu ne putem elibera din lanţurile păcatului, din cauza păcatului originar care este încă activ în adâncul nostru. Prin urmare, Isus trebuie să vină din nou pe pământ pentru a dezrădăcina păcatul originar, pe care nu l-a putut elimina prin intermediul crucificării, şi sa împlinească lucrarea salvării fizice. Numai atunci scopul lucrării Domnului de salvarea a omului va fi împlinit spiritual şi fizic.
Dacă moartea lui Isus pe cruce nu a fost predestinată ca fiind necesară pentru realizarea deplină a scopului său ca Mesia, atunci de ce a fost prevestit în Isaia că el va suferi chinurile crucii? (Is. 53) Am putea să credem că Biblia conţine numai profeţii care prevestesc suferinţa lui Isus. Cu toate acestea, când citim Biblia, ne dăm seama că există şi alte profeţii care spun contrarul. Aşa cum a prevestit Isaia (Is. 9, 11, 60) şi aşa cum i-a anunţat şi îngerul Mariei (Luc. 1:31-33), a fost prevestit că Isus va deveni regele evreilor în timpul vieţii sale şi va fonda un regat etern pe pământ. Să examinăm de ce Dumnezeu a dat două tipuri contradictorii de profeţii cu privire la Isus.
Dumnezeu a creat fiinţele umane capabile să atingă perfecţiunea numai prin împlinirea părţii lor de responsabilitate În realitate, primii strămoşi ai oamenilor nu şi-au îndeplinit responsabilitatea şi au căzut. Astfel, oamenii au potenţialul fie să-şi îndeplinească responsabilitatea în acord cu voia lui Dumnezeu, fie să eşueze în îndeplinirea responsabilităţii lor, contrar voinţei Domnului.
Dacă luăm câteva exemple din Biblie, Adam avea îndatorirea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi a răului. El putea fie să asculte porunca lui Dumnezeu şi să atingă perfecţiunea, fie să mănânce din fruct şi să moară. El a ales cea de-a doua opţiune. În timpul Vechiului Testament, Dumnezeu a dat cele Zece Porunci şi Legea Mozaică, pe care oamenii trebuiau să le respecte ca o condiţie a salvării lor. Aceasta ţinea de responsabilitatea lor fie să respecte legea şi să fie salvaţi, fie să nu se supună acesteia şi să decadă (Num. 30:15-20). Îndatorirea izraeliţilor care au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat către Canaan era să urmeze indicaţiile lui Moise. Ei puteau fie să urmeze instrucţiunile lui Moise, şi astfel să ajungă în Canaan, fie să se revolte împotriva lui şi să nu intre în ţinutul promis. De fapt, Dumnezeu a prezis că îi va călăuzi pe izraeliţi către Canaan (Ieş. 3:8) şi i-a poruncit lui Moise să îi conducă acolo. Însă, din cauza lipsei lor de credinţă, oamenii au pierit în deşert, lăsându-şi numai urmaşii să ajungă le destinaţia finală.
Oamenii au astfel partea lor de responsabilitate; ei pot fie să o împlinească potrivit voinţei Domnului, sau să dea greş împotriva voinţei Lui. Natura roadelor pe care ei le poartă depinde de gradul în care îşi împlinesc porţiunea de răspundere. Din acest motiv, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui.
A-l trimite pe Mesia cade în responsabilitatea Domnului, însă, credinţa în Mesia este partea de responsabilitate a oamenilor. Poporul evreu putea fie să creadă în Mesia, aşa cum Îşi dorea şi Dumnezeu, sau să nu creadă, împotriva voinţei Lui. Pentru a preveni incertitudinile responsabilităţii umane, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui prin Isus. Una dintre ele prevestea faptul că Isus va muri din cauza necredinţei oamenilor (Is. 53). Cealaltă prevestea că oamenii vor crede în el şi îl vor cinsti pe Isus drept Mesia, ajutându-l să împlinească voinţa Domnului în glorie (Is. 9, 11, 60, Luc. 1:31). Când Isus a murit pe cruce din cauza necredinţei oamenilor, s-au împlinit numai profeţiile primului fel. Cel de-al doilea fel de profeţii a rămas neîmplinit până la Cea de-a Doua Venire a lui Isus.
Există câteva pasaje în Sfintele Scripturi, în care Isus vorbeşte despre suferinţa sa pe cruce ca ceva necesar pentru salvare. Spre exemplu, atunci când Petru l-a auzit pe Isus prezicând răstignirea inevitabilă şi a încercat sa îl convingă de contrar, Isus l-a mustrat, spunând: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti.” (Mat. 16:23) De ce îl alungă Isus pe Petru atât de aspru? În realitate, atunci când Isus a rostit aceste cuvinte, necredinţa oamenilor aleşi a împiedicat deja eforturile lui Isus de a împlini providenţa salvării, atât cea fizică, cât şi cea spirituală. În acel moment, Isus era ferm hotărât să-şi accepte soarta de a fi crucificat (Luc. 9:31), drept condiţie de răscumpărare pentru a deschide măcar calea către salvarea spirituală a umanităţii. Încercarea lui Petru de a-l convinge altfel l-ar fi putut împiedica pe Isus de la crearea posibilităţii salvării spirituale prin intermediul crucii. Isus l-a mustrat tocmai din acest motiv.
Un al doilea exemplu sunt cuvintele lui Isus pe cruce: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19:30). Isus nu a rostit aceste cuvinte pentru a spune că prin intermediul crucificării a realizat în întregime providenţa salvării. După ce a realizat că necredinţa oamenilor era de neschimbat, a ales calea crucii pentru a pune bazele salvării spirituale, lăsând neîmplinită sarcina atingerii salvării fizice până în timpul Celei de-a Doua Veniri. Astfel, prin cuvintele: „Săvârşitu-s-a” Isus subînţelegea că el a terminat de pus bazele salvării spirituale. În acel moment ea devenise scopul alternativ al providenţei.
A fost oare în van sacrificiul lui Isus pe cruce? Bineînţeles că nu (Ioan 3:16). Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat istoria ilustră a creştinismului. Mai mult decât atât, experienţele noastre personale legate de credinţă ne arată clar măreţia mântuirii prin intermediul crucii. Este adevărat că prin cruce am fost izbăviţi de păcate, însă, la fel de adevărat este că nu am fost purificaţi în întregime de păcatul nostru originar. Ea nu ne-a readus la starea naturii originare perfecte în care nu am comite niciodată păcate, şi nu ne-a ajutat să stabilim Împărăţia Cerurilor pe pământ.
Pacatul originar este in trupul nostru , Chiar şi Sf. Pavel, cel mai devotat dintre apostoli, deplângea neputinţa sa de a preveni păcatul de la a se strecura în corpul său: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Rom. 7:22-25).
Această afirmaţie contrastează cu fericirea simţită de Pavel în momentul primirii salvării spirituale, cu agonia pe care acesta a simţit-o deoarece era incapabil să obţină salvarea fizică. Ioan a recunoscut şi el:
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.” (I Ioan 1:8-10).
Noi, cei care am primit salvarea prin intermediul crucificării lui Isus, nu ne putem elibera din lanţurile păcatului, din cauza păcatului originar care este încă activ în adâncul nostru. Prin urmare, Isus trebuie să vină din nou pe pământ pentru a dezrădăcina păcatul originar, pe care nu l-a putut elimina prin intermediul crucificării, şi sa împlinească lucrarea salvării fizice. Numai atunci scopul lucrării Domnului de salvarea a omului va fi împlinit spiritual şi fizic.
Dacă moartea lui Isus pe cruce nu a fost predestinată ca fiind necesară pentru realizarea deplină a scopului său ca Mesia, atunci de ce a fost prevestit în Isaia că el va suferi chinurile crucii? (Is. 53) Am putea să credem că Biblia conţine numai profeţii care prevestesc suferinţa lui Isus. Cu toate acestea, când citim Biblia, ne dăm seama că există şi alte profeţii care spun contrarul. Aşa cum a prevestit Isaia (Is. 9, 11, 60) şi aşa cum i-a anunţat şi îngerul Mariei (Luc. 1:31-33), a fost prevestit că Isus va deveni regele evreilor în timpul vieţii sale şi va fonda un regat etern pe pământ. Să examinăm de ce Dumnezeu a dat două tipuri contradictorii de profeţii cu privire la Isus.
Dumnezeu a creat fiinţele umane capabile să atingă perfecţiunea numai prin împlinirea părţii lor de responsabilitate În realitate, primii strămoşi ai oamenilor nu şi-au îndeplinit responsabilitatea şi au căzut. Astfel, oamenii au potenţialul fie să-şi îndeplinească responsabilitatea în acord cu voia lui Dumnezeu, fie să eşueze în îndeplinirea responsabilităţii lor, contrar voinţei Domnului.
Dacă luăm câteva exemple din Biblie, Adam avea îndatorirea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi a răului. El putea fie să asculte porunca lui Dumnezeu şi să atingă perfecţiunea, fie să mănânce din fruct şi să moară. El a ales cea de-a doua opţiune. În timpul Vechiului Testament, Dumnezeu a dat cele Zece Porunci şi Legea Mozaică, pe care oamenii trebuiau să le respecte ca o condiţie a salvării lor. Aceasta ţinea de responsabilitatea lor fie să respecte legea şi să fie salvaţi, fie să nu se supună acesteia şi să decadă (Num. 30:15-20). Îndatorirea izraeliţilor care au părăsit Egiptul şi s-au îndreptat către Canaan era să urmeze indicaţiile lui Moise. Ei puteau fie să urmeze instrucţiunile lui Moise, şi astfel să ajungă în Canaan, fie să se revolte împotriva lui şi să nu intre în ţinutul promis. De fapt, Dumnezeu a prezis că îi va călăuzi pe izraeliţi către Canaan (Ieş. 3:8) şi i-a poruncit lui Moise să îi conducă acolo. Însă, din cauza lipsei lor de credinţă, oamenii au pierit în deşert, lăsându-şi numai urmaşii să ajungă le destinaţia finală.
Oamenii au astfel partea lor de responsabilitate; ei pot fie să o împlinească potrivit voinţei Domnului, sau să dea greş împotriva voinţei Lui. Natura roadelor pe care ei le poartă depinde de gradul în care îşi împlinesc porţiunea de răspundere. Din acest motiv, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui.
A-l trimite pe Mesia cade în responsabilitatea Domnului, însă, credinţa în Mesia este partea de responsabilitate a oamenilor. Poporul evreu putea fie să creadă în Mesia, aşa cum Îşi dorea şi Dumnezeu, sau să nu creadă, împotriva voinţei Lui. Pentru a preveni incertitudinile responsabilităţii umane, Dumnezeu a dat două feluri de profeţii cu privire la împlinirea voinţei Lui prin Isus. Una dintre ele prevestea faptul că Isus va muri din cauza necredinţei oamenilor (Is. 53). Cealaltă prevestea că oamenii vor crede în el şi îl vor cinsti pe Isus drept Mesia, ajutându-l să împlinească voinţa Domnului în glorie (Is. 9, 11, 60, Luc. 1:31). Când Isus a murit pe cruce din cauza necredinţei oamenilor, s-au împlinit numai profeţiile primului fel. Cel de-al doilea fel de profeţii a rămas neîmplinit până la Cea de-a Doua Venire a lui Isus.
Există câteva pasaje în Sfintele Scripturi, în care Isus vorbeşte despre suferinţa sa pe cruce ca ceva necesar pentru salvare. Spre exemplu, atunci când Petru l-a auzit pe Isus prezicând răstignirea inevitabilă şi a încercat sa îl convingă de contrar, Isus l-a mustrat, spunând: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti.” (Mat. 16:23) De ce îl alungă Isus pe Petru atât de aspru? În realitate, atunci când Isus a rostit aceste cuvinte, necredinţa oamenilor aleşi a împiedicat deja eforturile lui Isus de a împlini providenţa salvării, atât cea fizică, cât şi cea spirituală. În acel moment, Isus era ferm hotărât să-şi accepte soarta de a fi crucificat (Luc. 9:31), drept condiţie de răscumpărare pentru a deschide măcar calea către salvarea spirituală a umanităţii. Încercarea lui Petru de a-l convinge altfel l-ar fi putut împiedica pe Isus de la crearea posibilităţii salvării spirituale prin intermediul crucii. Isus l-a mustrat tocmai din acest motiv.
Un al doilea exemplu sunt cuvintele lui Isus pe cruce: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19:30). Isus nu a rostit aceste cuvinte pentru a spune că prin intermediul crucificării a realizat în întregime providenţa salvării. După ce a realizat că necredinţa oamenilor era de neschimbat, a ales calea crucii pentru a pune bazele salvării spirituale, lăsând neîmplinită sarcina atingerii salvării fizice până în timpul Celei de-a Doua Veniri. Astfel, prin cuvintele: „Săvârşitu-s-a” Isus subînţelegea că el a terminat de pus bazele salvării spirituale. În acel moment ea devenise scopul alternativ al providenţei.